Pe lângă filmele artistice la care mă uit de câte ori am ocazia –nu, nu am destul timp să mă uit la filme în fiecare zi- îmi plac foarte mult serialele. Am văzut până acum câteva. Unele m-au încântat şi la altele am renunţat după un timp fără să mai urmăresc toate sezoanele. Şi pe altele le am pe o listă pentru că vreau să le termin în vacanţă.

Mad Men este primul serial despre care scriu pe blog. Chiar mi-am dorit să scriu articolul acesta pentru că, în opinia mea Mad Men este unul dintre cele mai bune seriale din ultimul timp. Sau este unul dintre cele mai bune seriale din câte am văzut eu până acum.

Recunosc, probabil nu m-aş fi uitat la Mad Man dacă nu aş fi aflat că în 2010 a câştigat Globul de aur pentru cel mai bun serial sau dacă nu l-ar fi dat pe TVR1.

Mad Men e de departe un film ciudat. Nu e pentru toată lumea şi de aceea nu oricui îi va plăcea.

Acţuinea se petrece în SUA anilor ‘60 înainte să fie ales Kennedy ca preşedinte, într-o agenţie de publicitate de pe Madison Avenue, în New York. Deşi serialul ne arată cum se făcea publiciate atunci nu aeceasta este tema de bază. De fapt Mad Men nu se centrează pe o singură temă. Serialul încearcă să arate una dintre cele mai importante perioade ale Americii, aducând în prim plan teme precum rasismul, adulterul şi mai ales mentalitatea clasei, să-i spunem mijlocie, în raport cu toate acestea.

În Mad Men discuţiile nu se poartă decât la un pahar cu whisky şi neapărând fumând. Răzbunările, certurile, sentimentele se reprimă de cele mai multe ori sau sunt rezolvate între-un mod cel puţin neobişnuit (în episodul difuzat luni, 17 mai, Betty împuşcă la final porumbeii vecinului pentru că acesta îi ameninţase fetiţa) şi nu în ultimul rând nimeni nue sincer. Fiecare ascunde câte ceva, detestă pe cineva, înşală pe altcineva şi nimic nu se spune clar.

Mad Men e genul de serial care trebuie urmărit de la început, pe care-l văd luni sera de la 22:10 indiferent dacă am ceva de făcut.

În viitorul apropiat cu siguranţă voi mai scrie despre Mad Men.